versuri de toamna tarzie-mihai beniuc(1907-1988)

Mahnirile se lasa pe sufletul meu iarCa negura de toamna pe campul solitar.Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva.Ma doare vara stinsa si amintirea ta.Fara folos taria innourata plange,Incheaga asfintitul baltoaca lui de sangeSi ca o zdreanta uda pe lume cade searaPrin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ...La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosiiVoi bate cand a ploaie se vor porni cocosii?Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol,S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol,Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi paraOdaia taraneasca prin fumul de tigaraVisatul cuib de calde si blande fericiri –Porneste lin vioara tristetii-n amintiri.Scolarule, tii minte? Caietul de latinaEra-nsemnat pe margini cu versuri ce suspinaSi inflorea departe un dulce pui de om.Dar altii scuturara copt rodul scump din pom.Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii.Am poposit odata la marginea poemiiSi am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec.Din vinul poeziei beam pana la inec.Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu.Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu.De-aceea poate astazi cand negura se lasaMa podideste dorul sa am si eu o casa –Un pic de bucurie cu altii in comun,Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun –Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntindeSi nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.