Poveste de seară

Doi oameni pășeau alene pe un drum prăfuit. Unul era treaz iar celălalt...băut destul de bine. Însetați, obosiți și cu un plictis tomnatic, căutau o casă la poarta căreia să bată, să-și lase ofurile și să ceară apă. După un ceas, îmbolnăviți de arșița dătătoare de sudori fără de leac, trec prin fața unei porți mari, împărătești. Bat cu sârguință și, într-un final, un tânăr cu chip angelic deschide:
- Cine sunteți și ce vreți?
- Noi suntem doi oameni pierduți prin ținuturile astea, nici nu știu dacă mai trăim sau suntem prin cealaltă lume. Vrem să intrăm, să bem o cană de apă, să ne odihnim și, apoi, fie ce o vrea Dumnezeu.
- Oameni buni, aici este raiul. Avem apă și mâncare pe săturate, avem locuri de odihnă fără de seamăn dar, după cum văd, unul din voi este băut. El nu poate intra. Intri numai tu. Aici te vei simți ca și acasă.
- Domnule...înger, eu nu pot să îl las pe omul ăsta să moară de sete și de foame prin praful drumului...lasă, țineți tu vinurile și mâncărurile scumpe. Mergem mai departe.
După nici o aruncătură de băț, cei doi văd o altă poartă împărătească. Bat cu pumnii slăbiți și strigă după îndurare. Un alt tânăr, mai frumos decât cel dintâi, le deschide.
- Oameni buni, ce e cu voi? Intrați și odihniți-vă! Parcă ați văzut vreo arătare. Bag de seamă că sunteți și însetați și flămânzi.
- Bagi bine de seamă, om bun, dar unde suntem noi?
- Aici este raiul...
- Stai! Nu se poate! Mai încolo este alt rai? La cealaltă poartă tot așa am auzit.
- Oh, oameni buni, aici este cu adevărat raiul. Acolo este iadul. Însă, aici la noi ajung numai cei care nu își lasă prietenii afară, în voia sorții, indiferent de starea lor. Numai cei buni refuză iadul, ajungând la noi, în rai!

Iubiți! Iubiți! Iubiți!