Anecdota crestina

In anul 2013, vine Dumnezeu la Noe , care traia linistit in Rai  si-i zice:
– Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar: mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!
Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.
– Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???
– Iarta-ma, Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp …. .
Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si nu am respectat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcei pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut.
Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor si de asemenea, au sustinut ca a pune atatea animale intr-un spatiu atat de mic, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi, cei Ministerul Mediului au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului…
Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii deoarece nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier. Blocul Sindical nu ma lasa sa fiu ajutat de propriii copii la constructie, deoarece acestia nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei sustin ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.
Deci, Doamne, iarta-ma, dar imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis!!
Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele aparu din nou stralucitor pe cer.
– Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?
– Nu, Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte…

O poveste emotionanta...

        Aceasta poveste de mai jos, este preluata de pe alt blog:


        Acum doi ani de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns la o comanda, la 2 : 30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa . Deci am mers si-am batut la usa .
-" Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea,ca si o femeie dintr-un film din anii'40. Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
-"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea. Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
-"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata "
" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat :
-" Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
-"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.
-" Oh, nu conteza" spuse ea. -" Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...". M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. ..
-"Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea-"Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. -"Pe ce ruta ati vrea sa merg?" am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata :
-"Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita.. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
-"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
-"Nimic" am zis eu.
-"Dar trebuie si tu sa te intretii."
-"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu.. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
-"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea.
-"Multumesc. "
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?... Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.
Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

N-am timp! - Pilda

Era un creştin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte!..."
- "Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică? "
Iar el îi răspundea:
- "N-am timp, părinte!" Altădată, părintele iar:
- "De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?"
Şi el, la fel:
- "N-am timp, părinte!"
Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viata, zicând:
-"Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!"
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
- "Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii."
- "Şi unde l-aş putea găsi, părinte?"
- "Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui."
Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii.

DEFINITIA LIBERTATII

     " LIBERTATEA  inseamna sa poti raspunde oricand chemarii lui Hristos: "Ia-ti Crucea si vino dupa Mine".
Intr-un cuvant, libertatea inseamna sa nu poti fi santajat de nimeni si nicicand, iar pentru asta e nevoie sa urmezi adevarul, sa iubesti si sa rabzi.
Omul liber este cel care nu-si vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin, nici pe slava. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte, nici pentru sine, nici pentru apropiatii sai. Omul liber, in conceptia crestina este un om postum."  (Ieromonah Savatie Bastovoi)

Povestea penicilinei

Niciodată nu poţi şti cum va influenţa un gest sau un cuvânt al tău viaţa celui de lângă tine.

O mână întinsă spre tine atunci când ai nevoie de ajutor te poate scăpa de la moarte. Iar un refuz te poate face, dacă nu eşti suficient de puternic, să fii şi tu la fel de indiferent ca şi cel ce te-a lăsat nepăsător să suferi. Să căutăm să facem, pe cât putem, binele. Nu cred că ne va costa prea mult. Pentru cel ajutat însă va cântări enorm.

La începutul secolului trecut trăia în Scoţia un sărman fermier pe nume Fleming. Într-o zi, pe când muncea, a auzit un strigăt de ajutor venind dintr-o mlaştină aflată în vecinătate. Şi-a lăsat uneltele şi a alergat la mlaştină. Acolo, plin de nămol, se afla un băieţel, teribil de speriat, cât pe ce să se înece, care se lupta să iasă din smârcuri. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma să fie o moarte lentă şi îngrozitoare. A doua zi, o trăsură luxoasă s-a oprit la uşa fermierului. Un nobil elegant a coborât din ea şi s-a prezentat ca fiind tatăl băiatului pe care fermierul îl salvase.

"Vreau să te plătesc", a spus nobilul. "Ai salvat viaţa fiului meu."

"Nu, nu pot să accept bani pentru ceea ce am făcut", i-a răspuns fermierul refuzând oferta. În momentul acela, fiul fermierului a apărut în uşa casei.

"Acesta este fiul tău?" l-a întrebat nobilul.

"Da", a răspuns mândru fermierul.

"Hai să facem cum îţi propun eu. Lasă-mă să-i ofer aceeaşi educaţie pe care o va primi şi fiul meu. Dacă şi el este ca tatăl lui, cu siguranţă va deveni un om cu care să te mândreşti." Şi asta a făcut. Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune şcoli ale vremii, a absolvit Şcoala de Medicină "St. Maryâs Hospital School" din Londra şi a ajuns cunoscut în lume ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.

Ani mai târziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlaştină s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ce i-a salvat viaţa de data aceasta? Penicilina.

Ştiţi care era numele nobilului? Lord Randolph Churchill. Dar numele fiului său? Sir Winston Churchill.

Sursa:    http://www.ziarullumina.ro/articole;2177;1;78194;0;Povestea-penicilinei.html?fb_action_ids=363002243798918%2C362997847132691&fb_action_types=og.likes&fb_source=other_multiline&action_object_map={%22363002243798918%22%3A468134543224078%2C%22362997847132691%22%3A143778375776154}&action_type_map={%22363002243798918%22%3A%22og.likes%22%2C%22362997847132691%22%3A%22og.likes%22}&action_ref_map

A iubi sau a folosi?

 

"În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.

La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal...  copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.

Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte... stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”.

 

 

 

Mânia si Dragostea  nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata... Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.

Dar problema lumii de astazi este ca Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite... in timpul acestui an, sa fim atenti si sa ne amintim: Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti.

 

 

Aminteste-ti mereu… vegheaza asupra gandurilor tale; ele vor deveni cuvinte. Vegheaza asupra cuvintelor tale; vor deveni fapte. Vegheaza asupra faptelor tale, vor deveni obiceiuri. Vegheaza asupra obiceiurilor tale, vor deveni un caracter. Vegheaza asupra caracterului tau; va deveni destinul tau.

Voia lui Dumnezeu nu te va duce niciodata acolo unde Harul lui Dumnezeu nu te va pazi.

Fetita cu chibrituri, de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.

Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea-i deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şorţul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu-i cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi-i era tare foame, şi îi era nespus de frig!

Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea-n stradă, căci era ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!

Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!

Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.

Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!

Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.

Ce lumină ciudată!... Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.

„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână...

Hârş!, aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai avu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.

Îndrăzni să mai aprindă încă unul... Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţau, şi se tot înălţau, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!

- Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.

Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră-n cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu.

Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze... Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.

Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!